Spuneam mai devreme ca BCE nu face deloc presiuni sa intervina masiv pe piata spre a tine titlurile de stat din Italia si Spania sub un prag declarat care sa fie sustenabil (5 la suta). Pe fondul declaratiilor patetice si catastrofiste facute de presa si elite politice, o astfel de pozitie pare de neinteles.
Jacob Funk Kirkegaard de la Institutul Paterson avanseza o ipoteza interesanta: BCE este in aceeasi masura un actor tehnocratic si unul politic care foloseste dinamica pietelor financiare pentru strange cu usa democratiile europene pentru a redesena institutiile economiei europene in directia dorita. Ce vrea sa spuna omul?
1. Spre deosebire de Fed, BCE nu actiioneaza intr-o uniune monetara bazata pe o uniune fiscala, dar vrea acest lucru.
2. BCE mai vrea masuri de liberalizare a pietei muncii si alte refrme structurale care sunt greu de facut din cauza procesului democratic.
3. BCE vrea o politica fiscala conservatoare ad infinitum.
José Manuel González-Páramo, membru in consiliul executiv al BCE zicea urmatoarele pe 4 noiembrie
“The eurozone needs to establish institutional arrangements which provide credible incentives for sound fiscal and macroeconomic policies in a monetary union….First, to ensure fiscal discipline, all planned deficits of more than 3% of GDP and those in excess of a country’s medium term objective would need to be approved by all Eurozone governments. Second, past fiscal slippages would be automatically corrected in upcoming budgets without any room for discretion via the introduction of constitutional rules similar to the German “debt brake.” Third, all Member States would also agree to implement fines and sanctions in a quasi-automatic mode.”
Cum se pot realiza aceste preferinte?”
Cum poate obtine BCE aceste efecte? Intervenind pe piata de bonduri numai daca lucrurile o iau de tot razna (prabusirea zonei euro) si lasand “pietele” sa punsa democratia sub presiune pana la adoptarea agendei dorite de BCE. Nu reuseste Rajoy sa introduca concedierea la liber in Spania? Lasam pietele sa duca dobanzile cerute de piete pe titlurile spaniole la 10 la suta. Testul acestei strategii este Franta, tara care cere cel mai insistent interventia BCE, si ale carei titluri de stat sunt sub presune, BCE neintervenind. Kirkegaard (sic) merita citat integral:
“Its philosophy is that you never offer your opponent certainty (by pre-committing to buy all Italian debt at 5% yields, for example). Rather, you constantly seek the dislocation of your opponent’s mind until this dislocation (10-year interest rates above 6-7%) renders the delivery of a decisive blow practicable.
Pe scurt, scoaterea definitiva a unei parti vaste a politicii economice de sub autoritatea democratiei reprezentative.
Heterodox 
Democratia reprezentativa a dus la adoptarea tratatului de la Maastricht, care specifica clar deficite sustenabile si o limita de 60% a datoriilor in PIB. Pericolul supraindatorii intr-o moneda straina a fost anticipat de arhitectii monedei euro, de asta limitele astea ar trebui sa fies sfinte – nu euro a esuat ci tocmai socialistii alesi democratic care au ales sa ignore limitele.
Cum naiba ai ajuns la concluzia ca impunerea aceste limite reprezinta subminarea democratiei reprezentative ?! Nu mai vrei sa te joci, iti iei jucariile si pleci, iesi din zona euro democratic si te imprumuti de la cine vrei tu si faci ce deficit vrei tu. Si cu sula’n cur si cu sufletul in rai nu se poate.
Ok, ca impunerea acestei limite tocmai acum, in plina criza a cererii agregate e o miscare proasta din punct de vedere macroeconomic, asta se intelege de la sine. Dar asa e omul, pana nu da cu capul in prag nu inveta nimic. E usor de vazut ca o reajustare fiscala se poate intampla doar intr-o criza economica: ce politician e imbecil sa zica ca trebuie sa strangem cureaua pe boom, ca trebuie platite datoriile usor de finantat ?