Archive | January, 2012

Impotriva criticii morale, pentru critica sistemica

30 Jan

În lipsa oricăror reguli de joc, mişcarea capitalurilor la nivel mondial a găsit un teren propice şi a atins proporţii aiuristice. A pus în concurenţă oameni de pe toate meridianele şi a transformat planeta într-un sat fără căpătâi. De aici până la speculaţie şi excese nu mai e decât un pas. Este oare rolul mediului financiar de a se autocenzura sau al regulatorilor de a pune borne şi coduri în sistem? Putem cere rezonabil unui şofer care posedă un bolid ce atinge 300 de km/h să nu îl întrebuinţeze la putere maximă sau construim un cod rutier care încadrează excesele? Putem lăsa o persoană privată să se comporte cum doreşte în societate sau avem o sumă de reguli comune care îl transformă în cetăţean? Nimic din toate acestea nu a fost aplicat mediului financiar! Două motive principale sunt cauza inerţiei regulatorilor şi a deficitului de reguli. Primul e că ne convine de minune tuturor să rulăm la 300 la oră. Guvernanţii se fac că lucrează, cetăţenii au iluzia îmbogăţirii peste noapte prin credit iar finanţiştii câştigă milioane dintr-un click. Al doilea ţine de distribuţia forţelor. Cei cu IQ-ul peste medie intră în sistem, plătiţi regeşte să creeze noile produse financiare în timp ce sunt supravegheaţi de cei mai puţin înzestraţi care, s-o spunem pe şleau, nu pricep nimic. Controlul bancar şi bursier e o glumă. Personalul instituţiilor de supraveghere e total depăşit numeric şi calitativ. Ca boul la poarta nouă e o vorbă românească ce îmi vine des în minte atunci când văd pe cineva făcând un audit mecanismelor abil construite de bancile şi fondurile de investiţii.

A existat o fenomenală fereastră de acţiune pentru introducerea regulilor la finalul lui 2008 atunci când sistemul a explodat. Totul era propice unui nou început: opinia publică era favorabilă, lobby-ul financiar era fărâmiţat, ideologic, sistemul era la pământ. Timizi şi fără perspective, politicienii noştri s-au mulţumit să mimeze reforma. Erau ori speriaţi de dezavantajele unor reguli stricte, ori copleşiţi ei înşişi de situaţie. Unde ne aflăm astăzi? Lumea fictivă încă are beneficii superioare economiei reale. HTF continuă să facă legea (High-frequency trading – plasamentele bursiere făcute instantaneu de calculator). 95% dintre mişcările de capital au caracter speculativ doar 5% având un corespondent de investiţie în economia reală. Paradisuriule fiscale au rămas raiul pe pământ. Mii de miliarde de dolari încă se scaldă în dark-pools (pieţe financiare care scapă regulilor clasice aplicate unei burse de valori). Educaţia financiară a celor care iau decizii în numele nostru continuă să fie lamentabilă. Dacă la nivel de state europene înalţii funcţionari îşi fac treaba, la nivelul conunităţilor locale (regiuni, judeţe, oraşe) investiţiile financiare şi împrumuturile continuă să se facă în felul cel mai dezastruos cu putinţă.

Romania are capacitatea de a exporta produse industriale avansate

28 Jan

Pesimismul legat de capacitatea Romaniei de a exporta produse industriale avansate este exagerat. Nu suntem Cehia sau Ungaria, dat in ultimii ani aportul tehnic al exporturilor romanesti a crescut. Este din pacate un model depenent de strategiile firmelor multinationale, care sunt responsabile de aceasta performanta, si care se pot reloca foarte usor altundeva. de unde demersul manifestului Ban-Gabor de adoptare a unor politici industriale inteligente.

Sursa: CEROPE

Ce fel de capitalism avem in Romania?

27 Jan

Cornel BAN | Ce fel de capitalism pentru Europa de est?

Variantele din Est

Ce fel de capitalisme avem în noile ţări membre din Est? Literatura academică vede patru varietăţi. Avem mai întîi balticii, unde modelul liberal s-a reîncarnat în forme radicalizate apropiate de aspiraţiile libertarienilor, adică dreapta dură a liberalismului economic. În raport cu Europa Centrală, aici bugetul public este anemic şi democraţia este în acelaşi timp cel mai puţin liberală (excluderea minorităţii ruse) şi cel mai puţin socială (pedepsirea celor necompetitivi din punct de vedere economic printr-un stat social anemic). Mergînd spre vest, avem ţările Vişegradului, unde compromisul între piaţă şi solidaritate este mai pronunţat şi unde se vorbeşte de un liberalism economic redistributiv. Aici sînt cheltuieli sociale la nivelul ţărilor mai sărace din vechea UE, făcînd ca democraţia să se bazeze pe compensarea celor necompetitivi, dar nu pe includerea celor ce-şi vînd munca, decizia economică fiind aici închisă sindicatelor. Prin contrast cu rahiticele bugete publice baltice, punga statelor din Vişegrad este proporţional mai mare, luînd aproape jumătate din PIB.

Mergînd spre sud găsim modelul neo-corporatist sloven, cu al său buget public masiv şi unde competitivitatea economică merge mînă în mînă cu incluziunea socială a celor slabi şi cu compromisul contractual între capital şi munca sindicalizată. Un fel de clonă a capitalismului negociat specific Austriei. Mergînd mai departe spre sud, în România şi Bulgaria, dar şi în Serbia şi Macedonia, dăm de un capitalism eclectic. Aici sistemul fiscal, bugetul public exprimat ca procent din PIB şi mărimea statului social sînt de tip libertarian. Precum la baltici, în România şi Bulgaria este adesea nevoie de FMI pentru a se opri ofensivele de eviscerare a statului prin politici fiscale specifice dreptei economice fundamentaliste sau pur şi simplu prin retragerea strategică a aparatului fiscal din anumite părţi ale economiei. Sănătatea, învăţămîntul, asigurările sociale sînt grav subfinanţate şi parţial privatizate. Ce ne spun cifrele despre atractivitatea acestor modele de capitalism din punct de vedere al raportului între creştere şi sărăcie? Per total, modelul libertarian dădea cele mai mari rate de creştere şi avea cele mai mici rate de îndatorare publică înainte de criză. Modelul balcanic arăta şi el bine înainte de criză din punct de vedere al creşterii. Însă şi modelul neo-corporatist a crescut viguros, stabil şi cu o modestă datorie publică. Actuala criză a arătat însă că la baltici era o creştere bazată pe datorie privată, speculaţie imobiliară şi financializarea economiei. Un balon de săpun care pînă deunăzi era dat ca model de reforme. Criza a băgat modelul libertarian baltic în derapaj dramatic, rata colapsului economic anul trecut bătînd spre 20%, nivel neatins de nimeni altcineva în regiune. Prin contrast, slovenii au trecut prin criză fără prea mult dramatism, fără să-şi demanteleze statul social şi fără să atace puterea sindicatelor. Chiar dacă balticii şi balcanicii vor recupera în mai puţin de un deceniu, modelul lor de creştere nu era prea competitiv şi instituia cele mai severe forme de represiune socială. Ca urmare a cheltuielilor sociale reduse, în jur de 20% dintre baltici trăiau într-o sărăcie la fel de dickensiană precum vecinii lor balcanici, cu ale lor economii mai instabile şi mai oligarhizate.

Prin contrast cu modelul baltic şi cu cel balcanic, liberalismul redistributiv din Vişegrad a avut rate de creştere mai modeste, dar mai constante. Cu excepţia Ungariei, ţările care au adoptat acest model au trecut prin criză cu scăderi mici de PIB. Polonezii chiar au evitat-o. Ceva mai circumspecţi faţă de fundamentalismul pro-piaţă, au construit societăţi mai puţin brutale cu săracii. Cehii şi slovenii au construit state sociale care au contribuit la reducerea sărăciei pînă la aproximativ 10%, aproape ca în pizmuita Scandinavie. Ungurii nu au fost nici ei departe, dar au făcut-o pe datorie.

Dacă ne uităm apoi la dinamica producţiei industriale, aflăm că modelul libertarian este cel care dezindustrializează masiv şi are rata cea mai mică de exporturi complexe. Este un model care îţi dă o economie apropiată de cea a ţărilor puţin dezvoltate: o producţie care cere resurse primare şi forţă de muncă puţin calificată. În medie, modelul neoliberalismului redistributiv este de zece ori mai performant din acest punct de vedere decît modelul libertarian. Modelul neo-corporatist este la rîndul lui net superior celui libertarian. Ce reiese din date este că, singure, investiţiile străine au rezultate mai slabe decît atunci cînd sînt combinate cu subvenţii deştepte. Lucru pe care cehii l-au învăţat rapid, în ciuda istericalelor lui Václav Klaus. Spre deosebire de baltici, prin investiţii străine românii şi bulgarii au reuşit o mică reindustrializare şi chiar o creştere a gradului de complexitate al exporturilor în ultimul deceniu, dar nici aici guvernele nu s-au ferit să redistribuie ceva subvenţii indirecte marilor multinaţionale considerate strategice.

Însă toată această diversitate nu elimină punctele comune. Mă opresc asupra celui mai trist: persistenţa şomajului. Practic, chiar şi în vremurile bune de dinainte de criză, în afara Cehiei şi Sloveniei, capitalismele Estului se bazau pe un şomaj masiv şi de lungă durată. Cu toată legislaţia antisindicală şi flexibilă pentru patron, piaţa muncii din Slovacia şi Polonia nu a reuşit să absoarbă aproape 15% din forţa de muncă activă. Dacă nu ar fi emigraţia masivă, cifra ar fi şi mai ridicată în România.

În condiţiile crizei actuale, marcate de scăderea cererii private pe pieţele de export ale Estului, ar fi existat, cel puţin teoretic, posibilitatea stimulării cererii interne prin programe de angajare naţionale în construcţia de bunuri publice (sănătate, infrastructură, mediu). Făcută bine, o astfel de intervenţie ar fi putut crea poveşti de succes pentru instituţionalizarea unor modele de dezvoltare axate pe deplină ocupare, care ar fi putut fi consolidate după sfîrşitul crizei. Şansele acestui scenariu salvator pentru democraţiile şubrede ale regiunii sînt însă reduse din cauza unor constrîngeri externe absolut uriaşe.

Mai întîi este vorba de natura neschimbată a sistemului financiar internaţional. Banii pentru politici publice de investiţii creatoare de locuri de muncă sau reducere a sărăciei pot veni fie din impozite, fie din împrumuturi externe. La impozite se poate umbla, regiunea avînd în termeni comparativi nivele mici de impozitare. Problema este că elitele politice văd în impozitele mici unul dintre puţinele avantaje competitive în cursa după investiţii străine. Rămîn finanţările externe. Ar mai fi fondurile structurale ale UE, dar aici capacitatea de absorbţie este încă mică, în parte din cauza capacităţii administrative şi, mai nou, din cauza austerităţii care constrînge capacitatea bugetului public de a face co-plată.

Povestea e şi mai tragi-comică cînd vine vorba de finanţări de pe pieţe private de capital. Cum nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită, lumea finanţei care tocmai fusese salvată de stat s-a întors împotriva lui, declarîndu-se „şocată“ de dimensiunea deficitelor publice pe care chiar ea le crease şi cerînd reducerea lor. Cazul băncilor de investiţii salvate de la faliment, care acum speculează pe bondurile guvernelor salvatoare, este bine documentat. Cum pieţele financiare aproape că au distrus euro în primăvară, vocea lor este acum preluată de chiar instituţiile centrale ale UE (Comisie, Banca Centrală), care resping ideea repornirii creşterii prin investiţii publice masive. Istoria recentă a guvernului Zapatero sugerează că, şi dacă mîine elitele Estului s-ar converti la keynesism, „foarfecele“ creditorilor ar opera cu brutalitate.

La probleme sistemice răspunsurile nu pot fi decît sistemice. Mai întîi este nevoie de acţiune politică unitară din partea statelor Europei şi a UE contra puterii sistemului financiar şi contra capacităţii sale de a se autodistruge pe cheltuiala cetăţenilor. Cetăţeni care plătesc apoi a doua oară, prin reducerea serviciilor publice cerute de o austeritate perfect evitabilă.

Dacă toate marile economii europene ar stimula simultan cererea, atunci investitorii nu ar fi tentaţi să vîneze ţările cu deficitele cele mai mari, atacînd implicit întreaga zonă euro, aşa cum au făcut-o în primăvară. Condiţia de bază a acestei insurgenţe este abandonarea ideilor economice conservatoare. Or, după mărirea deficitelor necesare pentru a salva sistemul bancar, conservatorismul politicii fiscale s-a reinstaurat la nivel de Comisie, Bancă Central Europeană, ministere de Finanţe şi bănci naţionale. Adică socialism pentru sistemul financiar şi capitalism pentru restul.

Text publicat in Dilema Veche

Volatilitatea modelului de dezvoltare bazat pe remitentele emigrantilor

27 Jan

Conform OCEDE – International Migration Outlook 2011 (pp. 314 –315), in 2009 lucrau in afara granitei Romaniei (temporar sau permanent) 3 milioane de romani, o mica parte din ei insa cu forme de emigrare in tarile in care traiesc si lucreaza. Cei plecati in strainatate au strans in ultimii zece ani economii in valoare de 100 de miliarde de euro, pe care le tin in bancile straine sau sub forma de cash. Conform datelor BNR, in 2010, romanii plecati la munca in alte state au trimis in tara 3,8 miliarde de euro, insa, incepand cu 2000, au existat si ani cand nivelul s-a ridicat la 7 – 8 miliarde de euro. Fiecare roman din strainate trimite bani acasa de 2 – 4 ori pe an si spera sa se intoarca in tara intr-o perioada medie de 5,4 ani. S-a mai precizat ca aproximativ 70 la suta din ei lucreaza in sectorul formal, iar 5% au firme proprii sau contracte de tip PFA, iar 80% din ei au dreptul sa lucreze legal in tara in care au emigrat.

Ca doar nu suntem in Islanda

26 Jan

Acum doi ani protestele populare au impins FMI sa accepte aplicarea unui program care sa nu distruga masiv cererea interna si chiar adoptarea de controale la mobilitatea capitalului financiar. Devenita un fel de experiment national in politci heterodoxe Islanda a iesit din criza mai repede decat cei din zona euroaustera in ciuda unei caderi economice fara precedent in 2008.
http://krugman.blogs.nytimes.com/2011/10/27/icelands-saga/

Intr-un articol recent din Oxford Journal of Economics Robert Wade scrie:

Economic institutions and politics matter: in Iceland the large devaluation spread the cut in a relatively ‘apolitical’ way; the government let the banks go bust rather than bail them out at taxpayers’ expense; it imposed capital controls on outflows; and it used fiscal transfers to protect the bottom half of the population from disproportionate cuts.
The IMF comes out of its Icelandic experience if not smelling of roses, then certainly as a more user-friendly organisation than the one that in 1997–99 dictated harsh austerity and market opening to countries swept up in the East Asia/Russia/Brazil crisis (Grabel, 2011; Wade, 1998). It did not press for quick ‘fiscal consolidation’ (knowing that the steep devaluation was helping to spread the downward adjustment of purchasing power quickly over both the public and private sectors in an ‘apolitical’ way); it went out of its way to consult widely and transparently; it supported controls on capital outflows; and it brought in technical experts to help restructure the banks. At the same time the left-wing government in power since 2009 has made it a high priority to use the welfare state and employment legislation to protect people at the lower end of the income scale, as reflected in the low proportion (14%) of the population who say they are finding it ‘very difficult’ to make ends meet, well below the European average.

Gasiti aici articolul integral.
Camb. J. Econ.-2012-Wade-127-44

Concluzia: In fata unei mobilizari populare masive dar care are un program alternativ dar deschis spre negociere, nici FMI nu pleaca, nici pietele internationale nu intra in greva. Economia este un spatiu politic, deci este loc de negocieri. Mai mult, ironia este ca Islanda a devenit un model dat de FMI pentru politici alternative. Da, Islanda avea problme diferite de ale Romaniei (colapsul sistemului bancar), dar, ca Romania, erau o economie deschisa care avea nevoie de finantare externa. Comparatia merita analizata.

http://www.imf.org/external/pubs/ft/survey/so/2011/CAR110311A.htm

Intre timp, lipsa de creativitate a autoritatilor romane se vede in aceasta scurta stire de ieri din EvZ”

Joi, 26 Ianuarie 2012. 4468 vizualizări, 15 comentarii, 1 vot
FMI: Aţi exagerat cu strânsul curelei

Autor: Raluca Florescu

Reprezentanţii Fondului ne-au atras atenţia că am redus prea mult cheltuielile şi că ar trebui să luăm măsuri care să ne ajute să creştem mai repede.
Jeffrey Franks, șeful misiunii FMI, a venit să ne determine să încurajăm creșterea economiei

După trei ani de austeritate, a venit vremea să simţim efectul acestor sacrificii. Acesta pare să fie mesajul cu care a venit Fondul Monetar Internaţional (FMI) în România, pentru o nouă evaluare a acordului de finanţare.

Asta nu înseamnă că reformele din sectorul public nu trebuie să meargă înainte, mai ales în administraţie şi în companiile de stat, unde “oamenii sunt plătiţi mai mult decât produc”, ne-a spus economistul Bogdan Baltazar.

Pedala de acceleraţie trebuie apăsată, însă, în special pe măsuri care ajută economia. Majoritatea sugestiilor trecute de Fond, în cel mai recent memorandum, vorbesc despre realocarea mai eficientă a sumelor pentru investiţii, monitorizarea celor 100 de proiecte prioritare din fonduri europene şi reducerea evaziunii fiscale.

Consumul privat, ajutat de investiţiile publice

Documentul menţionează chiar că ţinta de deficit bugetar ar putea creşte cu 0,2 puncte în acest an, diferenţa fiind alocată pentru îmbunătăţirea infrastructurii de la sate şi din oraşele mici.

Toate reformele la nivelul cheltuielilor publice ar urma să susţină creşterea economică, calculată de Fond la 1,8% în 2012. Creşterea ar avea impact şi asupra nivelului de trai.

Dacă lucrările din infrastructură cresc, vor apărea şi noi locuri de muncă, deci odată cu consumul public, va creşte şi cel privat. Ne putem aştepta şi la o majorare de venituri pentru bugetari? În opinia lui Baltazar, un plus de 5% ar fi benefic pentru economie, pentru că încurajează consumul. Dar este greu de crezut că e posibil.

În mod surprinzător, cel mai recent memorandum al FMI ne atrage atenţia că am apăsat prea tare pedala austerităţii. Conform documentului, venturile nu au crescut conform aşteptărilor în 2011, aşa că, pentru atingerea ţintei de deficit, statul a fost nevoit să pună accent pe scăderea drastică a cheltuielilor.

“În timp ce în al treilea trimestru al anului trecut veniturile au fost mai reduse decât se estimase în condiţiile în care încasările din taxe au fost sub aşteptări, ca şi dividendele companiilor de stat, locurile de muncă din sectorul public au scăzut mai mult decât se aşteptase, înregistrându-se astfel cheltuieli sub aşteptări”, ceea ce a permis atingerea ţintei de deficit bugetar.

Faptul că nu am atins ţinta de venituri în 2011 nu este surprinzător, pentru că impactul reformelor se lasă de regulă aşteptat.

“Măsuri de creştere a veniturilor s-au tot luat, restructurarea ANAF, controlul averilor indivizilor, dar impactul acestora se vede destul de târziu în PIB. Pe de altă parte, trebuie să ne gândim că orice măsură de creştere de venituri nu poate avea un impact mai mare de 0,5 puncte în venituri”, ne-au spus surse din FMI.

Cum se poate reduce dependenta de datoria externa? Exemplul Brazliei

25 Jan

Sa luam cazul Braziliei, care incepand cu 2003 a inceput sa isi finanteze dezvoltarea in principal din resurse interne fara sa atraga atacul capitalului financiar international. Dimpotriva. Raspunsul il gasiti aici.

cornel ban_brazil_revised

Ce este neoliberalismul?

25 Jan

Raspunsul scurt este ca in forma sa ideala, neoliberalismul este un program politic ancorat in economia neoclasica menit sa reorganizeze procesele economice si de luare a deciziilor in directia extinderii relatiilor si institutiilor de piata prin dislocarea mecanismelor de interventie statala, negociere colectiva si solidaritate sociala institutionalizata prin intermediul politicilor publice.

In realitate, neoliberalismul coexista cu institutii, politici si practici locale care pot viola sistemul sau normativ.

Pentru un raspuns mai delatiat a se vedea acest text din teza mea de doctorat.What is neoliberalism